toamna copacii nu mor... tristeţile tale sau poate tăcerea îi doare... în taină îşi merg somnoroşi înflorirea acasă cu fruntea lipită pe clipe de frunze adorm şi visează frumos... până la tine... apoi târziu sau devreme e iar primăvară...
m-am născut într-o poveste despre care un OM scria aşa:
"emoţia magnifică şi cea mai profundă pe care noi o putem resimţi este starea inefabilă a misterului, acolo există germenul oricărei ştiinţe veritabile. Acela căruia această emoţiie îi este străină, care nu ştie să se scufunde pierdut în sine de extaz, lăsandu-se cuprins de admiraţie, este deja un om mort. A STI CA CEEA CE NE ESTE ENIGMATIC SI DE NEPATRUNS EXISTA TOTUSI, manifestandu-se ca cea mai înaltă înţelepciune şi cea mai radioasă frumuseţe pe care facultăţile noastre obtuze nu o percep decat sub o formă primitivă--această certitudine, acest sentiment îmbătător este în centrul oricărei stări sublime veritabile."
numele lui este Albert Einstein...
(foto titlu: "Muza adormita", Wikipedia)